Puteri

De o vreme-ncoace, de câte ori ne întâlnim, nepotu’ își dă silința să mă ridice când ne îmbrățișăm. Nu-i vorbă că eu-s încă foarte înaltă și de tot, de tot, nu mă ridică, dar vârfurile mi se desprind de sol. Probabil că în câțiva ani mă va învârti deasupra capului, precum un adevărat atlet. Cine știe?!

Doar poza asta rămâne să ateste că, dintre noi doi, mai întâi l-am ridicat eu. Ba chiar puteam să-l țin ușurel pe un braț, în timp ce cu altul puteam face altceva. Uneori, privind o poză realizezi cât de puternic ești. Problema e că uneori ai nevoie de alții ca să realizezi asta. Și ce bine că ei există. Acești alții.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Schimbare în mediile de lucru

Cea mai mare surpriză a anului

Cărți pe care le-am citit în 2023 și le recomand cu drag