Arborele, de Emilia Muller
Am scris textul de mai jos în urma unui îndemn. Venise la fix, tocmai remarcasem (din nou) că Nepot crește și mă găseam pierdută pe gânduri. Orice îndemn să scrii e bun. Dacă-l căutai, l-ai găsit.
Arborele
Se
spune că trăirile n-au corp. Dar poate că au suflu.
Eu n-am înțeles
niciodată ce înseamnă melancolia până să devin tată. În primii ani de viață ai
băiețelului meu, am trăit la limita oboselii și fricii. Când ești de capul tău,
nu ai nevoie de prea multe, dar când devii responsabil pentru existența cuiva
care nu este în stare să se ocupe de el însuși, corpul tău devine o gazdă
pentru un ciudat tip de arbore care are rădăcina în burta ta, iar restul de
ramuri s-au întins peste tot prin corpul tău, de la degetele de la picioare
până la creștetul capului. Și astfel înveți că tot ce credeai tu despre frică a
căpătat, între timp, alte valențe. Iar, în plus, toate fricile de până atunci
par să se fi strâns într-una singură – aceea că un pericol poate să vină peste
copilul tău. Începi să fii una cu frica deoarece ea este în tine și circulă cu
o rapiditate grozavă dintr-o parte în alta a corpului tău prin ramurile
arborelui care vibrează, iar rădăcina (stomacul tău, adică) se strânge, de
parcă doar făcându-se mai mică își poate asigura existența.
Când băiatul meu a
devenit școlar, eram atât de mândru încât nu-mi mai puteam încape în piele; la propriu,
simțeam cum ramurile se întind, iar rădăcina crește
precum o pâine la dospit. Timpul trecuse atât de repede încât, privind înapoi,
realizam că nu m-am bucurat pe măsură de momentele din copilăria mică sau când
l-am auzit vorbind prima dată. Sau de momentul în care mi-a zis tată. Tu știi
că ești și știe și copilul că ești, dar atunci când o auzi din gura lui pentru
prima dată este ca și cum ai fi avut zeci de ani urechile înfundate, iar
glăsciorul lui nu numai că le-a desfundat, dar te-a făcut să trăiești o muzică
pe care credeai că vorbitul nu o poate cuprinde. Pierdut în lecții, în rezolvat
mici dileme, dus sau luat de la meditații sau diverse cursuri, nu prea
realizezi că totul începe să prindă viteză, de parcă
cineva ar rostogoli la vale un bolovan. Și mergi așa, în virtutea inerției,
suprins din când în când de lucrurile pe care le-a învățat sau le face copilul
tău.
Când a intrat a
liceu, deja știam că sufăr de melancolie. Îl priveam zi de zi și în fiecare
seară mi se părea schimbat față de cum era dimineața. Adesea, încercam să nu mă
uit prea atent să nu fiu nevoit să recunosc că ce făceam era să caut urme ale
trăsăturilor lui de bebeluș. Uneori, aveam senzația că se schimbă chiar de două
ori într-o zi, iar vocea
lui în plină schimbare întreținea această senzație. Arborele dinăuntrul meu se
micșorase puțin, nu mult, dar suficient cât să-i lase loc adolescenței să-și
facă meandrele și să nu-l sufoce cu reproșuri sau învățăminte pentru care
urechile lui nu erau mereu pregătite.
M-am bucurat când
băiatul meu a devenit student. Și viața se gătise cu țol festiv pentru el,
prezentându-i cu fast toate minunățiile la care putea accede odată cu atingerea
vârstei de adult. Oricine, la vârsta lui, n-avea cum să nu se lase fermecat,
iar viața își juca frumos rolul ei de a-l îmbia precum o făceau, în vremuri
străvechi, sirenele cu marinarii. Viața devenise o sirenă care cânta un cântec
irezistibil. Deși acesta este un alt fel de cântec, care n-are ritm melodic și
nici vreun scop obscur. E doar viața, această mișcare inevitabil înainte, fără
a avea vreodată posibilitatea să te întorci înapoi. Acum, îmi vedeam băiatul
mai rar și de fiecare dată când venea în vizită, ramurile-mi dădeau pe afară,
chiar dacă în scurtă vreme aveau să se strângă la loc. Mă dureau așa de tare
absența lui și trecerea timpului nemilos. E-n legea firii îmi spusese și mie
tata; tinerii
să crească, iar bătrânii să-mbătrânească. Târziu descoperi că ai făcut deja
pace cu asta, că oricum nu te poți opune, că nu poți face nimic pentru a opri
timpul să treacă. Așa că adesea îmi petreceam prezentul visând la trecut.
Înveți rapid să faci asta când te doare prea mult faptul că ce ai trăit odată
nu se va mai repeta. Iar cel mai mic lucru te poate arunca într-o furtună de
nisip din care înveți să ieși nevătămat de abia după mai multe încercări. O
marcă de dulciuri sau de îmbrăcăminte, un cuvânt pe care știi că-l pocea
copilul tău pe când era mic, o poză, un fost profesor de-ai lui, un amic de-ai
lui, de fapt, aproape orice te poate arunca într-o sufocantă îmbrățișare numită
melancolie. E dulce și creează dependență îmbrățișarea aceasta, și e
periculoasă pentru că îți dă sentimentul că ești îndreptățit să cauți să
retrăiești acele momente, când de fapt ar trebui să încerci să rămâi prezent,
să-ți creezi noi momente frumoase care să se transforme în amintiri la care să
visezi când te încearcă dorul. Dar doar atât, să visezi.
Pentru părinți,
când copilul se mută de acasă, viața pare să se gătească mai puțin, să fie mai
puțin fermecătoare decât pentru cei proaspăt plecați la drum. E ca și cum ai
încerca să refaci un ghem de lână care s-a desfăcut aproape până la capăt.
Încerci să-l readuci la condiția inițială, strângi tare când înfășori firul la
loc, însă ghemul nu mai ajunge la aceleași proporții pe care le avea înainte.
Unii se încăpățânează să refacă strânsoarea de mai multe ori, iar cu fiecare
încercare strâng firul mai tare și mai tare, crezând că pot reface ghemul
precum era înainte să se desfășoare; alții se opresc după prima sau primele
încercări, simțind amar nedreptatea, dar fiind conștienți că nu pot face mai mult
de atât și găsind alinare în faptul că au putut cel puțin înfășura ghemul.
În ziua în care
s-a căsătorit, a fost prima dată când am simțit că fața mea s-a schimbat într-o
mască. Eram fericit, cum să nu fiu, doar se însura băiatul meu?! Dar ramurile din
partea stângă a arborelui din mine se strânseseră, de parcă ar fi vrut să-mi
protejeze inima de vreun pericol. Nimeni nu-ți spune că cel mai dificil lucru
când ești părinte este să afli că nu mai ești util, sau suficient. Băiatul meu
nu mai avea nevoie de mine;
bine, nu la fel precum avusese
nevoie întreaga lui viață de copil. Deși oare cresc vreodată copiii în ochii
părinților?! Când ești copil, vrei ca părinții tăi se te vadă adult. Eu știu,
de pildă, că mi-am dorit ca tata să mă vadă om mare, capabil să am grijă de
mine, dar și de alții. Abia acum înțeleg de ce se lăsa atât de greu convins.
N-avea legătură cu mine, ci cu el. Privindu-mi băiatul alături de aleasa lui,
mă încerca o senzație stranie de dedublare, a lui. Acest bărbat înalt, sigur de
sine, zâmbitor și emoționat avea în stânga lui pe băiețul meu. Al meu! Ah, când
vorbim cu alți oameni despre copii, al meu este singurul lucru pe care-l spui
și care rămâne identic peste ani;
indiferent de ce se schimbă
pe lângă tine sau cu tine, acesta este alinul care vindecă dorul și îți dă
putere să mergi mai departe. Băiețelul meu încă era acolo, iar în mintea mea de
părinte, chiar dacă îl auzeam pe adultul făcând prezentări nuntașilor, eu
auzeam vocea băiețelului, cerându-mi cocozată, precum îi spunea el când era mic
la cozonac.
Oare la fel
priveau scena și părinții fetei, găsind-o în femeia zâmbitoare pe fetița lor
mică?! N-am îndrăznit să întreb. Pesemne că unele lucruri sunt menite să rămână
învăluite în mister. Mai bine să nu le știm chiar pe toate. Răspunsurile ar
putea să doară sau să dezamăgească. Ori este suficient de multă dezamăgire în
lumea asta ca să ne-o mai provocăm și noi.
Azi nu mai am
rădăcină. Și nici ramuri. M-am contopit cu natura și cred c-am devenit suflu.
Dar băiatul meu .... băiatul meu are acum rădăcină, la rândul lui, iar ramurile
lor cresc atât de frumos!
Comentarii
Trimiteți un comentariu