Emilia Muller

Dintre cărțile citite în 2023, cele de mai jos m-au încântat și le puteți lua în considerare dacă sunteți în căutare de ‘ ceva bun de citit ’.   O moarte dulce -  Simone de Beauvoir Stela – Simona Goșu Femeia invizibilă și alte povești – Slavenka Drakulic Origine - Saša Stanišić   Gene dominante – Ștefania Mihalache Cine-i păzește pe paznici? – Dorel Vișan Bătăliile din deșert – Jose Emilio Pacheco Daniel Stein, traducător – Lyudmila Ulitskaya Strălucitor – Viorel Ilișoi Dezrădăcinare – Sașa Zare Call me Esteban - Kalamujić, Lejla Crimele lui Alice – Guillermo Martinez Inteligența emoțională în leadership – Daniel Goleman Ochii galbeni ai crocodililor – Katherine Pancol Locuință – Jhumpa Lahiri Legată cu funia de pământ – Lorina Bălteanu Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin Una din noi e de prisos -  Sidonia Drăgușanu Libertate – Virginia Woolf Depășindu-l pe D-zeu – Richard Dawkins Nevoia de amintiri – Gheorghe Fili...

Nepot știe, de exemplu, că pot fi descrisă așa – tânără și înaltă. Prietenii și familia știu, la rândul lor, că-mi place culoarea mov și că iubesc câinii. Dar cel mai mult, îmi plac surprizele. Cu cât mai zurlii, cu atât mai bine. De curând, am aflat c-aș împlini 40 de ani. Zice lumea. Mă rog, aialaltă care nu mă întreabă dacă am împlinit vârsta legală să pot bea alcool. Mă umflu în pene (că deh, cocorul are și el dreptul ăsta) și zâmbesc mai departe.

- Cum vă numiți? - Emilia Muller. - N-am înțeles. Puteți să repetați? - Emilia Muller. - Aha. Îmi mai puteți spune o dată numele? -  Sigur. Prenumele este Emilia și numele de familie este Muller. -  Emilia, deci. Și cum mai departe? - Muller. - Muller? Sunteți italiancă? - Nu, sunt româncă. - Ah. Ciudat!

Am scris textul de mai jos  în urma unui îndemn. Venise la fix, tocmai remarcasem (din nou) că Nepot crește și mă găseam pierdută pe gânduri. Orice îndemn să scrii e bun. Dacă-l căutai, l-ai găsit.   In English Arborele Se spune că trăirile n-au corp. Dar poate că au suflu. Eu n-am înțeles niciodată ce înseamnă melancolia până să devin tată. În primii ani de viață ai băiețelului meu, am trăit la limita oboselii și fricii. Când ești de capul tău, nu ai nevoie de prea multe, dar când devii responsabil pentru existența cuiva care nu este în stare să se ocupe de el însuși, corpul tău devine o gazdă pentru un ciudat tip de arbore care are rădăcina în burta ta, iar restul de ramuri s-au întins peste tot prin corpul tău, de la degetele de la picioare până la creștetul capului. Și astfel înveți că tot ce credeai tu despre frică a căpătat, între timp, alte valențe. Iar, în plus, toate fricile de până atunci par să se fi strâns într-una singură – aceea că un pericol poate să vină pest...

De o vreme-ncoace, de câte ori ne întâlnim, nepotu’ își dă silința să mă ridice când ne îmbrățișăm. Nu-i vorbă că eu-s încă foarte înaltă și de tot, de tot, nu mă ridică, dar vârfurile mi se desprind de sol.  Probabil că în câțiva ani mă va învârti deasupra capului, precum un adevărat atlet. Cine știe?! Doar poza asta rămâne să ateste că, dintre noi doi, mai întâi l-am ridicat eu. Ba chiar puteam să-l țin ușurel pe un braț, în timp ce cu altul puteam face altceva. Uneori, privind o poză realizezi cât de puternic ești. Problema e că uneori ai nevoie de alții ca să realizezi asta. Și ce bine că ei există. Acești alții.

Romanul "Cusătoresele" a împliniti cinci ani de când a pășit în lume. Îmi amintesc foarte bine ziua aceea de vineri, 9 februarie 2018. Aveam așa de multe emoții cu privire la evenimentul de lansare! În drum spre librărie, însă, cântecul "Mai frumoasă" al Laurei Stoica mi-a fost balsam. Și totul a decurs minunat.  Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost mie și Cusătoreselor aproape!