Emilia Muller

(Photo credit: Laura Chouette - Unsplash ) O d omnișoară mi-a scris de curând pe Facebook să mă întrebe cum am făcut să fiu publicată. M-a rugat să îi enumăr pașii pe care i-am urmat. M-am gândit că nu este singura persoană care are nevoie de sfaturile mele, așa că vă redau mai jos răspunsul meu. Iar de mai aveți câteva minuțele la dispoziție, găsiți aici   link către un interviu de-ale mele.     Bună,   Îți mulțumesc frumos că mi-ai scris! În primul rând, felicitări! E frumos tare drumul de scriitor, deși anevoios. Nu știu dacă parcursul meu îți va fi de ajutor, însă o să-ți povestesc în simpli pași cum a decurs. Am scris ce simteam adânc în sufletul meu că trebuie să transmit. Subliniez acest aspect deoarece vei găsi și auzi că e mai bine să scrii despre ce e la modă sau se citește. Părerea mea este că dacă alegi să procedezi așa nu ești scriitor, ci jurnalist (căci ei pe lângă meseria de informare a oamenilor, caută și subiecte care să suscite interesul). Pasul doi

Toată lumea știe că-s înaltă. Pe vremea când nu eram tocmai atât de înaltă, m-a dus tata la pozat (de fapt, am fost cu întreaga familie la pozat). Mi-amintesc ca prin ceață acel moment. Cumva, peste ani, mi-am pus întrebări dacă nu am visat. Studioul fotografului avea ceva tare familiar și țin minte că m-a urcat pe un fel de băncuță și probabil că mi s-a zis să zâmbesc. Sau să stau nemișcată.  Deși…. istoricul meu în ale pozării nu prea conține comandă de nemișcare. De obicei, mi se reproșează că nu stau dreaptă. Prima poză de buletin, pe vremea când încă acesta era livrat sub formă de carnețel, a fost una alb-negru. Dar și mai mult, a fost ‘lucrată’ cu nițică frustrare. În sensul că fotografa îmi tot reproșa că nu stau dreaptă și că mă înclin spre dreapta (a nu se citi, vă rog, aici vreo înclinare către vreo oareșce ideologie politică). Și uite așa buzele mele, de abia creionate, au ieșit strâmbe (pesemne credeam că așa controlez statul drept) și a ‘gură strepezită’. Dar revenind, poa